Mirata, ridica ochii de la ciocolata la mine ( extrem de calma si senina ) si ma intreaba: mami, de ce tzipi??? Ma sperii daca tzipi.

Am ramas cu gura cascata cateva secunde, dupa care mi-am adunat falca de pe jos si i-am cerut scuze spunandu-i ca am gresit si ca nu trebuia sa ridic tonul, pt ca nu sunt suparata iar ea nu a gresit, doar ca sunt in intarziere si am reactionat prost. raspunsul i-a adus un zambet frumos pe fata ei proaspat trezita din somn, a pus prajiturica pe dulap si m-a luat de mana cuminte indreptandu-ma spre usa.

Cine o cunoaste pe kara stie ca ceea ce am povestit mai sus nu e cu nimic inflorit, kara este absolut incantatoare si vorbeste aproape ca un adult, deja intelegand atat de multe lucruri si dandu-ne si mie si lui Marius niste adevarate lectii, incat suntem uneori complesiti de incantare.

Eu: Da’ cine e printul tau mami?

Kara: Tati e printul meu.

Eu: Mami, tati e printul meu, tu iti vei gasi printul tau cand va veni momentul…

Urlete, plansete, etc…hush hush baby, e ok, il impartim pe printul de tati pana iti vei gasi si tu un print al tau…ufff a trecut supararea.

A doua zi Kara: Mami, tati e printul tau, Daian e printul meu, sha shtii…

Doamne, niciodata nu esti pregatit sa auzi asta prima oara la copilul tau. Chiar daca stii ca e o joaca, ca nu intelege situatia si ceea ce spune pe de-antregul, te gandesti cu teama cum va fi prima oara cand iti va spune ca vrea sa doarma la o prietena, ca vrea sa stea seara tarziu in oras, sa iti prezinte primul prieten, sa iasa la un film sau la ce o mai fi cool peste …hm era sa scriu 10 ani si nu cred ca sunt prea departe de adevar…va fi printre cele mai grele momente cel in care va pleca de acasa fie la studii fie la casa ei…si acum incep sa o iau razna cu imaginatia:)))) dar in momentele astea iti dai seama cat de important este pentru copilul tau, sa reactionezi calm, normal, sa incerci sa il intelegi si sa il sustii, indiferent de ceea ce spune sau face inca de pe acum caci altfel il vezi cum se inchide si nu mai comunica deloc cu tine…Ma bucur atat de mult cand vad la Kara cum se deschide in momentul in care am reactionat asa cum avea nevoie…e ca o floare care se deschide si zambeste, e greu de descris in cuvinte senzatia…insa te inaripeaza!

“

Bocet inutil la mormântul așteptărilor

De fpredescu

Avem așteptări. Unele se împlinesc, altele nu. Cele care țin de planul personal sunt cele mai importante. În mintea noastră, împlinirea lor, ne va face să simțim în suflet acea liniște sau, mai degrabă, bucurie care tot în viziunea noastră, ar putea să țină până la sfârșitul vieții.

Așteptările ei nu concordă cu așteptările lui. Obiectivele lor declarate, nu sunt tot una cu adevăratele obiective. Din acest motiv și așteptările cad în plasa unui eșec previzibil. Există însă și obiective comune, tradiționale, care se pot îndeplini foarte ușor. Adevăratele compatibilități însă, par a se găsi foarte greu.

Ce înțeleg prin adevăratele compatibilități? Cele care țin de anumite valori comune, care printr-o înțelegere aproape similară, pot să constituie obiectivul a două persoane.

Compromisul apare atunci când cineva, deși constată că obiectivele nu concordă, face tot posibilul să asigure un climat favorabil persoanei pentru care are sentimente. Acest lucru vine ca un efect al faptului că, la rândul său primește fie stabilitate, pe un anumit palier, fie alte compromisuri, dacă partea cealaltă se află pe același palier ideatic. Compromisurile primite la schimb, înseamnă de fapt gâdilirea orgoliului, satisfacerea unor plăceri, a unor nevoi. Înseamnă echitate în cuplu.

Când m-am apucat de scris acest eseu, am vrut să scot în evidență că undeva, în spațiu sau poate chiar pe pământ, există un cimitir unde sunt îngropate așteptările noastre. Diferența este că, spre deosebire de un cimitir clasic, așteptările de aici se pot ridica din morminte și pot prinde viață. Foarte multe dintre ele mor din păcate prematur.

Ea se așteaptă ca el să fie mai tandru. El nu este, în schimb suficient de tandru. Dar și el așteaptă ca ea să fie mai grijulie. Așteptările mor prematur. În acest caz, există un singur lucru care poate reînvia așteptările. El se numește comunicare.

Comunicarea este ca un fel de sfoară. Unul dintre parteneri prinde de un capăt, iar celălalt prinde de capătul rămas liber. Ținându-se de capetele sforii respective, cei doi se pot ghida inclusiv pe întuneric. Dacă nu este lumină, pot pipăii sfoara și se pot ține de mână sau pot să se conducă unul pe celălalt. Dacă greșesc(și se întâmplă acest lucru adesea) reușesc totuși datorită sforii să se reîntâlnească în foarte scurt timp, pentru că sfoara nu-i lasă să se rătăcească unul de celălalt.

Multe așteptări pot fi reînviate prin comunicare. Comunicând poți să afli de ce au murit anumite așteptări sau ce așteptări sunt pe cale să moară. Pe unele le poți salva, iar pe altele le poți reînvia. Cu precizarea să nu fie prea târziu. Adică să moară cuplul între timp.

Comunicarea solicită un consum energetic și intelectual major. Atunci când dorești să o faci în formă pură. Sfoara aceea, care de fapt este o fibră, are în componența ei: capacitatea de a te pune în locul celui cu care comunici, răbdare, forța de a analiza obiectiv o situație, curajul și interesul de a rezolva o anumită problemă, respect pentru interlocutor, o racordare la un limbaj comun în discuții, nervi tari și multe alte componente.

Este dificil să râzi când mor așteptările altora. Cu atât mai puțin să vezi cum mor așteptările unor oameni care cred în tine. Tocmai de aceea, dacă ești convins că merită, luptă pentru a-l convinge pe omul drag, cu care vrei să comunici, să prindă de celălalt capăt al sforii. Dacă va înțelege că trebuie să prindă de capăt și să lupte cu tine, atunci va avea forța să-ți transmită și să recepteze gânduri și idei, astfel încât, peste ceva vreme, nu va mai fi nevoie de sfoară.

De aceea dragii mei prieteni, atunci când mergem pe drum, vedem trei tipuri de cupluri: unele care nu țin de nicio sfoară , unele care țin de sfoară, dar se vede că simt să o facă și niște indivizi care rătăcesc în doi, având între ei un zid invizibil, înalt până la cer.

31 august 2011″

happy 32 birthday mi-a inceput asa: m-am trezit in cantecul lui Kara si Marius de “La Multi Ani! Kara mi-a spus “te iubeshc mama”" . 32 de trandafiri rosii ma asteptau intr-o vaza in living

si un abonament la o scoala de echitatie cu un campion national )

Am coborat in curte si micutza mea masina era umpluta de baloane,

 iar pe bancheta se odihnea un banner cu “la multi ani baby!”. O aud pe Kara in spatele meu: tati uite, ce e asta???? Ma intorc, si tot gardul era tapetat cu acelasi mesaj si baloane )

O lasam pe kara la gradinita si ajungem la semafor aproape de catedrala unde il vad rasarind chiar in fata masinii pe baiatul care vinde ziare in intersectie. Fastacit si rosu ca racu’ se chinuia sa despature o foaie mare si sa o fluture in fata masini: “La multi ani baby!”:)) apoi il intreaba rasufland usurat ca dupa un examen de bac, pe Marius: “o iesit bine sefu’?”

Ajung la birou….scaunul meu era legat cu o multime de baloane si mesajul “La multi ani baby!” ma astepta pe birou.

Pranzul l-am luat impreuna cu colegii care mi-au spus ca trebuie sa intram repede intr-o sedinta in care sa ni se prezinte un plan de implementare al unui proces. Porneste videoproiectorul si pe ecran apare…ceva care seamana cu un film…apoi se aude vocea Karei care imi canta “La multi ani!” Prieteni pe care nu i-am vazut de ani de zile, fosti colegi, sora mea, finii mei, cei mai minunati oameni din jurul meu imi ureaza pe rand “la multi ani!”. Marius mi-a facut cel mai frumos cadou pe care ar fi putut sa-l faca vreodata. Nu cred ca m-am simtit niciodata atat de iubita, speciala, importanta pentru oamenii din jurul meu- caci toti cei care au participat la filmulet si-au rupt o parte din timpul lor liber, concediu, munca si mi-au facut acest dar minunat! Nu am cuvinte sa descriu cat de mult a insemnat acest filmulet pentru mine, sper ca macar am reusit sa le multumesc intre timp tuturor pentru gandurile frumoase si efort si daca nu am reusit sper ca o sa o fac in continuare. Va multumesc tuturor inca o data, sunteti niste prieteni minunati si ma bucur ca va am aproape!

Dar ziua nu s-a terminat aici. La ora 5, Marius ma astepta cu o ultima surpriza… Am intrat in masina si timp de 15 minute am stat cu ochii inchisi. ..destination unknown…Alina Teglass ma astepta cu ultima colectie prezentata saptamana trecuta pe podium.. o colectie ametitoare de culori si materiale din care trebuia sa aleg …a fost foarte greu…inca nu m-am hotarat nici acum

Iti multumesc dragul meu:) …pentru tot ceea ce esti…si pentru tot ceea ce faci pentru NOI

Such a perfect day

Troubles are left alone…

De cand s-a nascut Kara ma trezesc aproape in fiecare dimineata cu dorinta de a-i vedea fetzisoara si a-i auzi glasul. Iar dupa amiaza, de multe ori ma gandesc ca abia astept sa o vad si sa o intreb cum a fost ziua ei, si sa ma las surprinsa de raspunsurile ei naucitoare. Sunt lucruri simple si marunte dar care mie imi insenineaza ziua si imi dau energie sa vad lucrurile pozitive si sa ma bucur de ele.  Au fost zile in care am primit niste suturi in fund considerabile, si energia pozitiva era foarte aproape de zero. Primul gand care mi-a venit in minte a fost ca ma voi duce acasa, la familia mea si ca mi se rupe de tot ce s-a intamplat in ziua aia. Si asa a si fost. Ar fi o lume minunata daca toti ne-am stradui sa facem asta, insa din pacate e mult mai usor sa ne plangem si sa asteptam compatimiri.

I’ll keep on doing though!

Pe scurt, cartea arata o batalie de 3 ani cu o boala mentala asociata cu schizofrenia a personajului pricipal Deborah Blau, o tanara inteligenta si talentata, cu inclinatii artistice. Ea isi contruieste un “make- believe land”, un taram de basm inchipuit, Yr, ca forma de refugiu fata de o realitate cruda si confuza. La 5 ani, Deborah a suferit o operatie de extirpare a unei tumori la ovare, o experienta extrem de traumatizanta care s-a tradus pentru ea in durere fizica si rusine, umilinta fata de un prodeu medical invaziv, prezentat de medic ca un fleac, nedureros, insa descoperit a fi exact invers. Copil fiind, si-a pus toata increderea intr-un adult, si s-a trezit mintita si tratata cu nepasare. Apoi, de-a lungul copilariei, mai trebuie sa sufere si cateva experiente anti-semite, care o arunca  intr-o realitate pe care incepe sa si-o creeze ca mijloc de auto-protectie.

Cand l-a creat mental pentru prima oara, tinutul Yr era magic, minunat, un rai reconfortant in care isi gasea refugiul si linistea, insa cu timpul, zeii de pe acest taram devin niste tirani si dictatori care ii controleaza fiecare gand, gest, cuvant. Cartea arata toti cei trei ani de lupta a lui Deborah cu boala mentala, din perspectiva personala si extrem de reala a pacientului, Joanne Greenberg descriindu-si propriul suplicil pe care l-a trait in toti cei trei ani.

Parintii lui Deborah sunt sfasiati intre dragostea pentru fiica lor si rusinea indusa de stigmatul bolii psihice. Cu toate acestea, gasesc suficienta putere in inima lor sa o sustina pe Deborah in continuarea tratamentului, chiar si atunci cand sunt foarte putine sanse de reusita, ba chiar se inregistreaza o adancire  a bolii. Deborah se lupta cu vina si resentimentul dezamagirii parintilor, in timp ce sora ei mai tanara, Suzy, incearca sa accepte frustrarea de a avea intreaga viata construita in jurul bolii lui Deborah.

Salvarea lui Deborah si practic invingerea bolii sta in psihoterapeuta vizionara Fried, care incearca si pe parcursul celor 3 ani si reuseste sa-i castige increderea pacientei si sa-i insufle curajul si hotararea de a lupta cu boala. Scopul ei, acela de a o pune pe Deborah sa aleaga intre realitatea de pe Pamant cu lipsurile si problemele inerente si fantomele de pe Yr confuze, dureroase si inconsecvente are ca beneficiu final aducerea pacientului la propria concluzie ca un dusman real palpabil de la care sa stii la ce sa te astepti si cum sa lupti e mai bun decat unul imaginar, ireal, imprevizibil si inconsecvent.

Un gand care mi-a ramas in minte de cand am terminat de citit cartea e acela ca granita intre realitate si vis, nebunie si sanatate mentala, este extrem de fina; scaparea cea mai usoara si la indemana este intotdeauna, bineinteles, visul, insa uneori ajungi sa regreti acest refugiu. Un alt gand este acela ca intotdeauna idealizezi ceea ce nu ai, ceea ce nu stii cum este de fapt in realitate. Odata ce ajungi sa traiesti si sa simti acel lucru la care doar visai nu mai e la fel de ideal pe cum il vedeai pe timpul cand doar visai la el.

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.
1. Blocarea inteligenţei
Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.
2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei
Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa.
Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.
3. Informăm şi nu formăm
Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.
Care este rezultatul?
O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.

CE ESTE DE FĂCUT?
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”. Iată prima dintre ele:

· Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.

· Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”.
Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.

· Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.
A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
Părinţii buni spun: „ Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”

· Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.

· Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem: a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.
Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.

· Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agreabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.
Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respinsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.

· Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.
Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexă decât cucerirea planetei.

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele

Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană

PS- eu as mai adauga si al 8-lea PACAT: a proiecta asupra copiilor propriile vise

Am terminat aseara “Minciuni pe canapea” . Frumoasa si ciudata in acelasi timp…Se vede ca scriitorul este psihiatru la origine si scrisul vine in plan secundar. Desi daca te uiti la palmaresul lui nu ai zice ca e tocmai amator in ale scrisului…Si totusi nu-mi explic in nici un fel bizareria finalului. Poate ca structura lui de psihiatru si-a gasit un refugiu in astfel de finaluri in care lucrurile se termina ca-n filmele cu “happy-end”.

O pacienta psihopata si un psihiatru, o canapea pe care se tes minciuni cu un sfarsit improbabil si cam ne-credibil. Finalul romanului, desi frumos si datator de sperante, mie una mi se pare nerealist. In sensul ca mi se pare destul de improbabil ca o persoana cu un make-up psihologic similar lui Carolyn sa faca un astfel de salt privind intelegerea de sine si a relatiilor sale cu ceilalti. Pur si simplu, in realitate, asemenea minuni nu se intampla. Un asemenea happy-end o salveaza nu numai pe Carolyne, dar si pe terapeutul inovator si destul de nesabuit – dupa parerea mea, in ciuda succeselor sale – care risca enorm si nu neaparat necesar. Cum spuneam, in realitate lucrurile nu sunt chiar asa de simple…parerea mea, again…de cititor care e un amator in interpretarea unor procese psihiatrice atat de complexe.