povesti de cartier

Am experimentat zilele trecute o foarte “frumoasa” intamplare de cartier. Cum zilnic intre 11 si 13 o scot pe kara la plimbare in fata blocului ne intalnim cu toate babele care ies frumos pe banci in fata blocurilor si se pun pe birfit. Kara fiind atat de vesela si razand la oricine ii iese in cale a fost foarte usor sa atraga atentia asa ca ori de cate ori iesim, se strang in jurul ei si incep sa o pupe peste tot. Am indurat cu stoicism luni in sir aceste pupaturi, incercand sa le evit pe cat posibil, pana intr-o zi cand m-au prins nervoasa ( dupa o cearta cu cei de la protectia sociala care au “uitat ” de 8 luni sa-i dea banii de alocatie Karei si mie indenizatia de crestere copil pe alte cateva luni ), asa ca de data asta nu m-am mai abtinut si i-am spus babei cu 2 dinti in gura si aia negri si duhnind a bautura sa nu o mai pupe. Am rugat-o frumos. Pe moment baba ( desi nici macar nu e chiar baba, are aprox 50 de ani, ai zice ca ar trebui sa nu fie chiar sclerozata ) nu a spus nimic, a tacut malc. Imediat ce am intrat cu Kara in casa a inceput sa faca scandal spunandu-le vecinelor ca cum imi permit eu sa-i cer asa ceva. 2 mamici cu 2 bebelusi fiind si el in apropiere au auzit si i-au spus babei ca nici lor nu le convine cand le pupa copiii, ca doar sunt mici si nu este normal sa fie pupati de toata lumea. Neavand nici un alt argument, si eu nemaifiind in zona a inceput baba sa dea tot ce i-a venit la gura. M-a facut “stoarfa”, slabanoaga, iar cel mai tare lucru pe care l-a scos a fost, ca eu desi am bani de nu am ce face cu ei, si ma aranjez toata ziua, si sunt plina de aur nu ma ingras ! Ea care nu are mai mult de 55 de kg. De fapt asta era problema ei cea mai mare daca va vine sa credeti, cati bani am eu, cate cumparaturi scot eu zilnic din porbagaj, cate lanturi si inele am eu. A inghitit baba cat a inghitit, si uite ca a gasit prilej sa-si spun of-ul. I-am spus a doua zi ca ar trebui sa-i fie rusine la varsta ei sa scoata pe gura ceea ce a scos, neavand nici un motiv real si bineninteles ca din nou, neavand nici un argument sa contracareze vorbele mele s-a intors la oful ei: greutatea mea si banii mei. Am inceput sa rad si am plecat.

Intamplarea mi-a lasat insa un gust amar si mi-am adus aminte ca niste prieteni ne-au avertizat de invidia oamenilor din cartier. Aici, mai ales acum cand multi nu au un loc de munca, e la moda sa iesi afara pe banca sau sa stai frumos pe geam toata ziua si sa te uiti in casa vecinilor sau in portbagajul lor atunci cand ajung cu cumparaturi acasa.  Am gustat din ospitalitatea lor inca din primele zile dupa ce am nascut si am iesit cu kara afara, atunci cand m-au luat prima oara la interogatoriu: unde stau, cat platesc chirie, cat castig( din indemnizatia de ingrijire copil ) si unde muncesc, ce lucreaza sotul, etc. Am trecut atunci peste asta spunandu-mi ca este curiozitatea oricarui vecin atunci cand vede ca are un vecin nou in bloc. Dar de atunci si pana astazi am avut parte de nenumarate alte priviri invidioase si iscoditoare atunci cand o scot pe kara la plimbare si fac cumparaturi. Chiar in una din zile, avand vreo 5 plase agatate de carucior cu fructe, branza, mezeluri si ce mai luasem de prin piata din spatele blocului am atras invidia aceleiasi babe care nu s-a putut abtine si mi-a spus pe un ton care se vroia amuzat: Doamne da’ ce tot cari atatea plase toata ziua dupa tine, tu ai vesnic agatate plase de carucior!

Mda, cam asta este gustul pe care mi l-a lasat cartierul in care stau, un gust amar, intr-un oras in care nu ma asteptam sa-l gasesc atat de des. Aici, oamenii sunt atat de invidiosi atunci cand vad ca ai tot ce iti trebuie, incat uneori nici nu se mai controleaza si ti-o striga in fata!

Sa va stea in gat dragii mei vecini pana va inecati de atata venin!

avem jurnalisti de “elita”

Citind in ziare recenziile despre concertul Madonei in Romania, m-am bucurat foarte tare ca am decis sa vindem biletele in ultimul moment. Era de asteptat ca Romania sa nu se ridice nici macar la limita de jos a  nivelului de profesionalism cerut in astfel de situatii. Ma rog, trecand peste acest lucru sunt destul de socata de limitele jurnalismului unui ziar de elita asa cum se pretinde “Evenimentul zilei”. Cititi in continuare un fragment din stirea care relateaza despre vizitaMadonei in Romania, mai precis despre a doua zi, dupa concert. Sursa, evident, Evenimentul zilei :

“La ora 16.00, acoperindu-şi capul cu un prosop alb, Madonna a coborât la copiii ei. Doi bărbaţi înalţi au însoţit-o până a ajuns într-un unghi în care obiectivele aparatelor de fotografilor o găseau mai greu. Vedeta s-a aşezat pe un şezlong, bine ascuns sub o umbrelă, şi a comandat o limonadă simplă. În câteva clipe şi-a scos tricoul verde, rămânând într-un top turcuaz şi nişte pantaloni verzi, cu care a şi intrat în apă. După ce şi-a coborât primul picior în piscină, a scos un „Uau!” puternic, care a răsunat în curtea interioară a hotelului. Strigătul i-a făcut pe cei din staff să râdă.

Înotând craul, bras şi iarăşi craul, a ajuns cu repeziciune la celălalt capăt al bazinului. Acolo o aştepta un afroamerican, tuns punk, care a îmbrăţişat-o fericit. A făcut drumul înapoi, cu aceeaşi uşurinţă, ţinând capul secunde bune sub apă.
 
Regina muzicii pop s-a întors în apartamentul regal la ora 16.20, fără să aştepte să i se usuce hainele în care făcuse baie. “

Mi se pare un articol de toata jena, demn poate de un cotidian ca “Libertatea”, “Can-can” sau “Click”. Da, intr-adevar, am adorat sa aflu ca Madona a purtat pe cap un prosop alb si nu unul roz, ca bea o limonad simpla si nu combinata cu mere sau ananas, ca a purtat un tricou verde peste un top turcoaz ( stupoare!), si pantaloni verzi. Cel mai nteresant a fost faptul ca vedeta a scos un “uau”, facandu-ma sa ma intreb ( nici nu o sa pot dormi la noapte din cauza framantarilor ) daca a scos sunetul acesta din cauza ca era apa rece, sau a fost impresionata de limpezimea ei, sau poate de frumusetea piscinei, god knows! Sunt la fel deimpresionata sa aflu ca stie 2 stiluri de inot, craul si brass, si sunt convinsa ca craul ii place cel mai tare, doa a inotat “craul, brass si iarasi craul”  si cred ca de-asta a fost impresionat si afroamericanul cu care a imbratisat-o atat de fericit cand ajuns la el. Sau sa fi fost usurat ca vedeta nu s-a inecat in timp ce a incercat sa-si croiasca drum “cu repeziciune” prin piscina spr el ?! The answer is probably “blowing in the wind”, vorba lui Bob Dylan.

Nu mai are sens sa continui sa enumar toate celelalte informatii pretioase pe care le-am aflat citind interesantul articol, le puteti observa si dumneavoastra cu usurinta. Felicitari stimati “jurnalisti”Ionut Stanescu si Andreea Marinescu, sunteti niste adevarati jurnalisti, jos palaria. Cred doar ca ati gresit angajatorul, incercati la o Publicatie cu multe clase mai jos, v-am sugerat cateva mai sus, cu siguranta veti avea un succes nebun!

un puisor de 8 luni care spune ma-ma

Am ajuns la 8 luni…nici nu stiu cand a trecut timpul…puiul meu a crescut atat de repede…

Parca mai ieri o aduceam acasa, pierduta in hainute, toate ii erau mari, pantalonasii ii atarnau ca la sirena, putem sa ii fac fundita din ei, caciulitele ii cadeau de pe capsorul ei care abia se vedea din causul lor. Si ma surprinde cum imi amintesc numai lucrurile frumoase din perioada aceea grea in care plangea mai tot timpul. De exemplu imi amintesc cum se linistea atunci cand o tineam cu burtica in jos, pe antebratul meu …

Sau imi amintesc cum si-a descoperit prima oara degetelul si cum a inceput astfel, sa planga tot mai putin

sau primul ei zambet… in prima ei zi acasa…

Si privesc pozele facute cu 1 zi sau doua inainte ca ea sa vina pe lume si ma minunez cum a incaput ingerasul acesta intr-o burtica asa mica ca a mea… 

Astazi, puiutul meu de 8 luni face multe lucruri: spune ma-ma ( destul de tarziu, caci de 2 luni ma omoara cu ta-ta-ta-ta de cand deschide ochisorii si pana adoarme noaptea ), pune nei-nei-nei-nei, che-che-che, si se lumineaza toata la fata cand apare tata acasa sau simba in raza ei vizuala. Intinde manutele sa o iau in brate atunci cand ma vede, bate din palme, rade cand cantam impreuna in engleza si cel mai dulce gest al ei, te strange de gat cu manutele ei amandoua si isi aseaza capul pe umarul tau atunci cand o duci la culcare in patutul ei. Parca iti multumeste pentru tot, si parca nu vrea sa plece din bratele tale.

E un copil minunat si nesperat de cuminte. Se joaca singura minute in sir, uneori si jumatate de ora fara sa ii dai o alta jucarie, sta singura in patut si se joaca, doarme singura in patutul ei, imediat ce o asezi jos, a inceput sa si pape mai bine, si zana maseluta ne-a adus deja in dar 3 dintisori!

That’s my baby at 8 months!

Nu trimiteti tatal singur la cumparaturi

unde e nasterea mai usoara?

Citeam zilele trecute un articol despre cum se naste in Romania in ultima vreme. Sanda Ladosi spunea ca a nascut la o clinica privata unde a fost tratata regeste si nu regreta nici un ban. Madalina Manole spune ca a nascut la maternitatea Giulesti unde a fost extraordinar de bine, mai ales ca nu a fost tratata preferential. Yeah, right…cata ipocrizie , priviti declaratia ei: “Eu am născut la Maternitatea Giuleşti şi m-am simţit ca la mine acasă, absolut toată lumea a făcut tot ce trebuia să facă pentru ca să fie totul în regulă şi ca să plecăm de acolo linştiţi şi împăcaţi că totul a fost făcut ca la carte. N-am avut un regim special, am fost şi eu luată pe cărucior şi dusă în sală laolaltă cu celelalte mame, am alăptat şi mi-am văzut bebeluşul în sala respectivă ca şi celelalte mame, n-am avut eu parte de vreun tratament preferenţial, n-am avut senzaţia asta. Am stat câteva zile într-o rezervă cu încă o mamă, după care în ultima zi am avut rezervă singură. Nu m-a deranjat deloc faptul că am stat cu alte mame, pentru că a fost o ocazie de a ne povesti lucruri una celeilalte, persoana respectivă născând înaintea mea, şi am tot stat la poveşti şi ne-am împărtăşit una celeilalte din experienţe.

 

Deci chiar nu m-a deranjat deloc. Au fost câţiva prieteni, câţiva apropiaţi, care în momentul în care au auzit că eu am de gând să nasc acolo au avut îndoieli, dar eu am avut încredere în profesorul Marinescu şi nu mi-am făcut nici o problemă. Şi Andreea Marin a născut acolo, din ce înţeleg, cred că am avut aceeaşi rezervă, din câte mi-au spus asistentele de la Giuleşti.” Pai am mai vorbit si eu cu persoane care au nascut la maternitatea Giulesti si nu era o femeie de pe strada, era manager, cu o situatie matriala foarte buna. A nascut doi copii acolo si mi-a spus ca a nascut acolo datorita medicului ei care lucra acolo, si nu pt. un alt motiv. Ca este o mizerie foarte mare in saloane si pe holuri, rugina si mucegai, lipsa acuta de medicamentatie si tot ce tine de igiena, 5 mame in camera, etc. Asa ca hai sa lasam ipocrizia la o parte si sa ne recunoastem statutul ca de altfel si realitatea cotidiana. In plus, sunt convinsa ca ZANA surprizelor, surprizelor nu ar fi ales ea conditii normale de nastere, la fel ca ceilalti muritori, dar asta e problema ei pana la urma…

Pai am avut si eu nenorocul sa stau o saptamana in spital in luna 6 sau  7, la municipal. Din fericire faptul ca am o situatie materiala destul de buna mi-a usurat extrem de mult viata acolo. Am cumparat cu bani zambete, blandete atunci cand venea ora injectiei, vizite mai dese din partea medicului. Am cumparat cu bani pana si fiola de algocalmin, no-spa, furtunul de perfuzii, acele, absolut totul. Daca imi spuneau, imi cumparam si garou propriu…caci pe post de garou au folosit o manusa chirurgicala. Asistentele foloseau o singura manusa atunci cand faceau injectii, tot din restrictii bugetare. I-am multumit atunci lui Dumnezeu ca eram privilegiata si aveam unde baga mana in buzunar atunci cand venea vremea injectiei. La mine asitenta sufla locul atunci cand baga acul si facea injectia f incet, nu se grabea. Celelalte paciente din salon ( 5 la numar ) nu aveau norocul asta, lor li se facea rapid, fara loc de lamentatii, iar cand au indraznit sa le spuna asistentelor ca le doare prea tare, a doua oara o incasau si mai dureros, cu un hematom ce le tinea 3 zile.

La internare, dupa ce am bagat 500.000 ( lei vechi ) in buzunarul asistentei de la internari, aceasta mi-a soptit: vedeti ca va trimit la aripa aia renovata o sa fie frumos acolo. Si a fost, intr-adevar: salon f curat, lenjerie apretata, ce se schimba ori de cate ori se pata de sange si cereai alta. Mi-as fi dorit sa am taria sa le zic: bah, e treaba voastra sa ne tratati cu umanitate, e treaba voastra sa usurati chinurile oamenilor bolnavi, macar cu o vorba buna, cu o injectie facuta cu rabdare, daca medicatie nu aveti. Sunt in job description-ul vostru aceste lucruri, chiar daca nu sunt scrise negru pe alb, it goes without saying. Dar nu am avut taria asta, caci in momentele acelea, printre contractii, dureri si lacrimi de neputinta, nu imi doream decat sa treaca cat mai repede, si stiind ca hartiile alea din buzunar le aduce omenia in suflet le-am facut jocul. Cand am nascut, la Timisoara, alt oras, alt spital, acelasi sistem sanitar cu aceeasi mentalitate. Aceleasi asistente cu aceleasi zambete cumparate pe bani. Acelasi doctor cu o grija nemasurata, care a venit de acasa zi de zi, desi era Craciunul, sa ma vada, sa vorbeasca cu mine, sa ma intrebe daca sunt bine. Nu pot sa fiu ipocrita si sa spun ca a venit de dragul meu, sau si mai ipocrita si sa zic ca de dragul meseriei. A venit pt. ca plicul meu a fost cu mult mai greu decat celelalte in care alte paciente au depus doar 100-200-300 de euro. Da, pot sa spun ca m-ar fi ajutat sa nasc si fara acel plic, dar nu mi-am asumat riscul de a fi lasata in travaliu la infinit, sau de a ramane uitata intr-un salon pana la externare. Cu atat mai mult cu cat am schimbat doctorul in luna a 8-a, si cu atat mai mult stiind ca copilul meu avea cordonul ombilical infasurat de doua ori in jurul gatului. Caci acum, dupa ce totul a trecut, ma gandesc cum imi spuneau 4 doctori adunati in jurul meu ( al meu era pe drum caci era in afara Timisoarei ) sa rezist in travaliu, si sa nasc normal, ca doar s-au mai nascut copii cu circulara de cordon ombilical. Si am stat 4 ore in travaliu fara sa ma dilat,cu apa pierduta, contractii la 2 minute, cat pe-aci sa nasc natural. Si mi se ridica parul in cap cand ma gandesc ca daca nu as fi avut bani, cel mai probabil as fi fost lasata sa nasc natural. Si ma gandesc cu groaza ca ar fi fost foarte  probabil sa fi fost si copilul meu un caz ca cel al lui Sebastian, copilul sufocat la nastere…Doamne fereste!

E trist, dar asta e adevarul… nu am scris despre asta pana acum pt. ca mi-e ciuda pe mine ca nu am fost mai puternica, si sa zic nu spagii. Si parca mi-e rusine, si ma simt vinovata ca si eu sunt vinovata ca lucrurile au ajuns aici, caci si eu am intretinut acest lant. Dar cand am citit declaratiile de mai sus, mi-a venit sangele in cap. Nu cred ca Madalina Manole e atat de proasta, sau hai sa-i zic “inocenta” incat sa creada ce a spus ea, ca nu a fost tratata preferential…ori e falsa pudoare ori e marlanie ce a declarat ea. Mi-as dori ca macar sa ne recunoastem cu totii vinovatia de a fi spagari.

Sanda Ladosi a fost sincera: “În clinica respectivă m-am dus doar cu periuţa mea de dinţi, în rest, absolut, absolut totul mi-a fost oferit de spital.Pe de altă parte, poate că într-un spital de stat n-aş fi beneficiat de tot ce am beneficiat aici, tot ce ţine de medicaţie mi s-a dat de acolo, n-a trebuit să-mi cumpăr eu nimic, să umblu eu cu pachete de vată şi cu medicamente, şi cu tampoane, şi ştiu eu ce alte nenorociri. Sunt o mulţime de lucruri mai intime pe care trebuie să le ai şi nu ştiu dacă spitalele de stat sunt dotate cu aşa ceva.

Da , spitalele nu au nici tampoane de vata, nici macar hartie igienica, ca sa nu mai vorbesc de kituri de anestezie. Costa 2 milioane kitul ( cu chitanta, macar atata mangaiere sa ai, ca-ti da chitanta ) si inca 2 milioane ( fara chitanta )) spaga anestezistului. Ma opresc aici ca as scrie pana maine despre lipsurile din spitale si despre lipsa de omenie a cadrelor medicale…cu versurile lui puya in minte : “Is this, Is this the life/I wanna live, I wanna carry on”

PS- in concluzie, unde e nasterea mai usoara? Acolo unde dai bani…multi! Cu cat mai multi dai, cu atat e mai usoara. Garantat!

rezistenta la schimbare

Sunt atat de dezamagita de tara asta si de ce au devenit oamenii care o populeaza….Noua generatie de politicieni, in care imi pusesem cat de cat sperante,  m-a adus la aceeasi lehamite pe care mi-a creat-o si generatia lui Iliescu, Geoana, Nastase, Basescu, Tariceanu si toti ceilalti…Speram ca odata cu noua generatie, odata ce vor veni oameni mai tineri la “putere” sa vad o schimbare macar in mentalitate. Nu ma asteptam sa vad o schimbare vizibila in mersul lucrurilor. Dar macar in mentalitate…Acum, cu scandalul Monicai Ridzi, am renuntat sa mai sper. Vad acelasi discurs steril, invatat la scoala de vara probabil, cea pe care au frecventat-o in fiecare an ca sa invete de la cei mari cum sa inveleasca in cuvinte frumoase mizeria din spatele faptelor lor, cum sa ocoleasca o intrebare incomoda sau cum sa dea inapoi in ziaristi atunci cand raman in chiloti, demascati ca autori ai unor  fapte urate, la care nu au nici o scuza sau explicatie.

Si nu mai cred acum nici in Daciana Sarbu, nici in Lavinia Sandru, nici in Raluca Turcanu. Prima ( pe care o credeam implicata, dorind sa faca ceva, unul din initiatorii actiunii de salvare a resurselor planetei prin stingerea luminii timp de o ora )cred ca a facut si face toate actiunile acestea doar ca sa dea bine. Si a facut alte mizerii care manjesc astfel de fapte bune. Recent am aflat despre ea ca este fruntasa la chiulul europarlamentar de la Brussel. Si mi-am amintit ca declarase la o emisiune ca ii e foarte greu, ca are copil mic, de 6 luni parca, la vremea aceea, pe care il vede de miercuri pana duminica, caci face naveta Bucuresti- Brussel in fiecare saptamana, si sta la Brussel de luni pana miercuri. Saraca de ea…ar trebui tuturor sa ne para rau . Pai stai acasa femeie, si ingrijeste-ti copilul,creste-l, fa-o asa cum trebuie, fara compromisuri, si cand crezi ca esti pregatita sa iti faci si meseria de europarlamentar fara compromisuri,  atunci sa mai candidezi. Dar nu, ea a candidat din nou si acest an, ca si cand ar face un sacrificiu pentru patrie, nu altceva. Si a castigat din nou, ca doar partidul din spate si taticul sau, dl. Sirbu, o sustine cu fonduri de campanie uriase. Si va aparea probabil si anul acesta sau in mandatul acesta- la TV, la vreo emisiune mondena, cu o privire trista povestind ce greu ii e sa faca si jobul de mama si pe cel de europarlamentar.

Citesc zilele trecute un articol pe www.desprefirme.com despre rezistenta la schimbare:

“

Programele de dezvoltare a organizatiei se lovesc in majoritatea cazurilor de rezistenta oamenilor fata de schimbare. Schimbarea semnifica o transformare sau o modificare a starii exiatente, un transfer de la o stare la alta sau de la conditii anterioare la conditii noi.

Impotriva schimbarii actioneaza inertia, apatia, frica si prejudecata oamenilor. Esential este atitudinea oamenilor fata de schimbarea generata de perceptia lor cu privire la semnificatiile personale ale schimbarii precum si stagiile folosite in realizarea lor.

Cauzele rezistentei la schimbare au fost evidentiate de numeroase studii de specialitate. Aceste cauze sunt:
- lipsa de informatii cu privire la schimbarile ce le vor afecta modul de viata generand sentimente de teama si insecuritate (determina zvonurile). De aceea se impune realizarea unei informari clare si complete.
- lipsa intelegerii si posibilitatii de exprimare a opiniilor cu privire la natura si directia schimbarii -    modalitatea personala de prezentare a masurilor implicate in schimbare.

Formulele personale de tipul “eu consider necesare urmatoarele masuri…”, “eu am decis/hotarat sa facem/realizam…” determina cresterea rezistentei indivizilor la schimbare. entru diminuarea rezistentei se impun formulari impersonale “se impune pentru atingerea obiectivelor proiectate urmatoarele masuri”, “din analiza realizata rezulta ca fiind necesare urmatoarele…”.

Oamenii renunta cu greu la vechile obisnuinte la locul muncii. De aceea introducerea unui nou stil de activitate trebuie sa se realizeze treptat pentru a nu atrage o rezistenta acerba din partea indivizilor chemati sa le aplice. Exemplu: indivizi obisnuiti sa lucreze cu pauze lungi si dese.

Perceptia diferita a oamenilor in ceea ce priveste schimbarea rezida in faptul ca, pentru unele persoane, schimbarea semnifica pierderea statutului si a influentei, reducerea castigului sau imposibilitatea de a face fata unor noi tipuri de activitate si tehnologie. Exemplu: introducerea tehnicii de calcul.

Toate aceste cauze trebuie temeinic cunoscute pentru a se gasi metodele adecvate de combatere a rezistentei in aplicarea planului de dezvoltare.”

Pai rezistenta aceasta la schimbare este adanc inradacinata in sufletul nostru si va fi mult timp de aici inainte. Cum sa se schimbe cand vedem ca nu vine nimic bun din urma? Ca toate schimbarile din viata noastra cotidiana, schimbari ce nu tin de noi ci de ci de la “putere”, nu aduc nimic bun? Cum sa mai avem putere sa credem in schimbare, in orice domeniu?

Daca as putea trage putin cu ochiul la viitorul tarii noastre peste 10-20 de ani, nu as vrea sa o fac, caci sunt convinsa ca va fi unul trist…In care pana si speranta a murit cu totul.

life, plain and simple

Dupa o saptamana petrecuta in Bucuresti, am ajuns la o concluzie destul de clara pentru mine. Nu as putea reveni in Bucuresti in urmatorii 10 ani. Nu fara sa simt ca esuez in a fi mama, asa cum mi-am dorit sa fiu. Kara este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat vreodata, cea mai mare bucurie pe care mi-a facut-o viata. Este pur si simplu ratiunea mea de a fi, caci odata ce devii mama, nici un lucru nu mai conteaza pe lumea asta, nici tu insuti, nici cariera, nici nimic altceva…doar ea, Kara mia.

Am plecat intr-o seara pe la 6 de la parcul Sebastian spre Baneasa Shopping center, cu gandul de a-mi cumpara ceva incaltaminte. Stiam ca sunt 4-5 magazine in care vreau sa intru, vreo 5 minute pentru fiecare magazin, jumate de ora dus, jumate de ora intors, nu as fi rupt prea mult din timpul in care as fi fost departe de Kara. Drumul inspre mall a fost horror, toate semafoarele pe rosu, blocaje in absolut fiecare intersectie, o nebunie. Fiecare blocaj ma enerva si mai tare si tot ce puteam sa gandesc era ca asta imi fura din timpul meu pentru Kara. Am inceput sa injur mai intai in gand, apoi cu voce tare si mi-am spus atunci ca daca mai aveam nevoie sa ma convinga ceva ca nu mai pot trai in orasul acela, apoi acel drum mi-a fost suficient.

Imi si imaginez cum ar arata o zi obisnuita acolo: trezit la 7, dus Kara la cresa, ajunsa in intarziere la servici, cu draci si spume deja la gura, stat pana la 6-7 la birou, plecat spre cresa dupa o negociere cu sotul la telefon despre cine sa ia copilul de la cresa, probabil ajung la cresa, im iau copilul ramas printre ultimii neluati-alaturi de alti copii ai unor oameni prea ocupati de servici, trafic si alte cele-si gonesc spre casa, intr-o speranta nerostita de a ma mai bucura ceva din ziua ramasa. Ajung acasa probabil la 8, dupa o scurta oprire la un minimarket sau piata, si pregatesc copilul de baita, cina si culcare. Cand sa ii mai citesti pe indelete o poveste in care sa te prostesti alaturi de ea, unde sa povestesti pe limba ei stalcita cum a fost ziua ei alaturi de ceilalti copii la fel de tristi ca parintii lor ii uita intr-o cresa sau gradinita cu program prelungit, caci frica de a nu-si pierde jobul , ii fac sa stea overtime, stresati si cu nervii intinsi la maxim de la prima ora a diminetii si pana seara la culcare?

Ma uit la ea cum sta alaturi de mine, pe playgroundul ei cu animalute si cum incepe sa vorbeasca cu ele, cautandu-mi la fiecare minut privirea, iar in momentul cand mi-o gaseste,   chipul i se lumineaza si incepe sa chitzaie, parca povestindu-mi ce discutie tocmai a avut cu animalutele ei. Iar in momentul cand apare si tati acasa este absolut incantata: da din maini si picioruse minute in sir, tipand efectiv la el, cu un zambet imens pe chip. Si nu imi doresc decat sa ma bucur cat mai mult de aceste clipe, de momentul cand va incepe sa vorbeasca efectiv, sa mearga in picioare si alte astfel de momente.

Inainte sa se nasca imi spuneam ca ma voi intoarce la servici dupa 6 luni. Acum, cand privesc mogaldeata aceasta plina de viata si zambete, imi spun ca as fi de un egosm imens daca as face asta. Da, mi-e ingrozitor de dor de lucru si de zilele pline de nervi, stres si overtime de odinioara. Mi-e dor sa fac orice altceva inafara de schimbat scutece, sterilizat biberoane, pireuri, lapte praf, si luat de la capat. Mi-e dor sa port o discutie despre job, despre altceva inafara de cum e sa cresti un copil. Dar seara, cand o vad adormita in patutul ei, nu-mi doresc decat sa se faca dimineata sa-i vad din nou zambetul minunat care imi lumineaza ziua. Iar dimineata, cand doarme uneori pana la 11 imi vine sa ma duc sa o trezesc doar ca sa o vad zambind…atat de dor imi e de ea…

Nu mai vreau si nu mai pot sa fac un alt copil, asa ca vreau sa ma bucur din plin de Kara, chiar daca asta inseamna sa prelungesc putin jobul acesta pe perioada determinata…jobul de mama. Si nu o fac pentru ea, asa cum spun multi parinti ca o fac, o fac pentru mine, caci ma uit la ea si ma ingrozesc la gandul de a o lasa sa o creasca altcineva. Simt ca inafara de mine si de Marius, nu simte nimeni de ce plange, daca ii trebuie ceai, ii e foame, sete, sau plange pentru ca vrea atentie. Si nu vreau sa impart aceste momente unice cu nimeni…inca…

Nu pot sa spun ca nu m-as mai muta inapoi in Bucuresti pentru nimic in lume. Am vazut acolo, multe lucruri frumoase: parcuri ma frumoase si mai ingrijite ca aici, locuri de joaca mai mult si mai frumoase, posibilitati mai multe decat aici in multe privinte. Dar cand sa te bucuri de ele acolo, cand ajungi seara la 8 acasa, sau chiar mai tarziu, cu nervii facuti tandari de catre un sef nebun, trafic ingrozitor, sau pur si simplu de tot ce inseamna traiul acolo…Sper insa ca viitorul sa nu ne faca sa alegem un compromis din care Kara sa aiba cel mai mult de suferit…

exercitiu de imaginatie

aseara am vazut un film. Un intreg oras este cuprins de o epidemie de orbire. In incercarea de a tine sub control aceasta epidemie, autoritatile ii izoleaza intr-un sanatoriu pe primii care se imbolnavesc. In conditii greu de imaginat, o mizerie de nedescris, personajele sunt fortate sa se descurce singure, fara medicamente, cu mancare la limita existentei, ajung sa se dezumanizeze complet, intr-o lupta nebuna pentru supravietuire. Femeile sunt fortate de barbati sa-si “vanda” trupurile pentru o portie de mancare. Cei puternici, care iau fortat puterea ( adica pun stapanire pe hrana putina care le este trimisa de autoritati ) ajung sa-i umileasca in asemenea hal pe ceilalti, incat le iau si ultimul lucru pe care il mai au : demnitatea umana. Cam ca in lagarele de evrei din al doilea razboi mondial. Si atunci cand personajele ajung sa fie deprivate pana si de cea mai mica farama de demnitate, cand crezi ca nimic nu-i mai poate atinge, se intampla ceva…incepe sa poua….iar ei se bucura ca niste copii de stropii de apa care le cad pe obraji…

Si stai si te gandesti ca asa e viata…atunci cand ai totul ( chiar daca totul inseamna uneori doar sanatatea ) nu pretuiesti nimic…nici viata, nici sanatatea, nici lucrurile marunte care te inconjoara, cum ar fi zambetul celui de langa tine…Si abia atunci cand simti ca pierzi totul, incepi sa simti ca de fapt, fericirea sta in lucruri marunte…cum ar fi o ploaie de vara, cum ar fi faptul ca vezi lucrurile din jurul tau, zambetul copilului tau, soarele care rasare si apune cu banalitate in fiecare zi.

Si ma gandesc ca undeva pe drum, pe drumul dinspre copilarie spre maturitate, se produce aceasta ruptura…aceasta uitare de a te mai bucura de aceste lucruri marunte. Copilul nostru implineste astazi 5 luni…si in fiecare zi se bucura ca un…COPIL. Se bucura cand il vede pe tati ca a venit acasa, se bucura pentru ca tocmai s-a trezit si vede chipul unuia dintre noi langa ea. Si rade in hohote. Rade cu o pofta molipsitoare. Rade cand il vede pe Simba, pisicul nostru care fuge de ea de teama ca nu stie cine e mogaldeata aia mica care scoate sunete atat de puternice dintr-un trup asa mic. Si rade cand reuseste sa-ti atinga fata, cand reuseste sa prinda un obiect cu mainile, rade cand face balonase sau cand stranuta cu mancarea in gura si te improsca tot cu mancare…rade din orice. Si asa ne aduce aminte din nou de vorba aceea “fericirea sta in lucruri marunte”. Si uite asa, cu ajutorul ei, invatam si noi sa ne oprim privirea asupra lor, si sa ne bucuram si noi de ele…

La multi ani puisorul meu drag! Fie ca macar tu sa ne aduci mereu aminte sa iubim caci noi uitam atat de des…

Celulita la copii, indolenta la adulti

Ieri, plimbandu-ne printr-o piata, am dat peste o mama aplecata peste un carucior. In el, un copil care nu era mai mare de 7-8-9 luni…Mama lui aruncase ceva din biberonul lui de ceai si ii turna altceva… COLA…ne-am uitat si eu si Marius vexati unul la altul…eu am simtit ca mi se face pielea de gaina…si mi-a venitin minte articolul lui Tudor Chirila…as f vrut sa am laptopul la mine, sa i-l printez mamei aceleia, si sa i-l dau sa citeasca…as fi vrut sa vad cum reactioneaza…sa o intreb daca asa a crescut si ea…cu cola…

O alt mama, acum vreo luna, intr-un parc, ii dadea chipsuri unei fetite care abia mergea in picioare…din nou am ramas socata…oare au disparut biscuitii, piscoturile, pufuletii, de pe lume? Oare chiar asa inconstienti sa fie unii parinti? Sau e doar indolenta?

“ Ma uit la copiii tineri. Si, vreau sa spun, copii. Zece, doisprezece ani. Si ma infior. Ii vad pe marginea bazinului, grasuti si cu celulita. Mi-aduc aminte ca la mine in curte erau copii grasi, dar CELULITA? Parintii nostri nu aveau cum sa faca greseli. Cand lupti cu infometarea nu-ti pui problema grasimilor, ci mai degraba pe cea a lipsei vitaminelor sau a proteinelor. Gasca de la bloc crestea cu mancare facuta in casa, adesea fara carne. Oricum, in niciun caz cu excese. Se facea piata, aia care era. Verdeturi, legume, fructe. Dupa parerea mea, e inspaimantator ce se intampla acum. Si, in aceasta lumea a hiperofertelor, parintii joaca rolul decisiv in alimentatia copiilor. As interzice cu desavarsire orice Fast Food pana la paisprezece ani. As folosi Coca-Cola ca pe o ciudatenie a gustului, in niciun caz ca pe o sursa de hidratare. As selectiona atent din puzderia de dulciuri. As forta copiii sa se miste. In definitiv, depinde de noi. Exista o educatie a gustului pe care cred ca putem s-o formam foarte usor copiilor. Cred ca limonada cu apa minerala poate sa inlocuiasca cu succes bauturile carbogazoase. Cred ca jocurile pe calculator pot sa apara mai tarziu in viata copiilor. Intre timp, li se poate cultiva pasiunea pentru baschet, fotbal, inot sau orice alt sport care iti solicita conditia fizica. Fetita prietenului meu, Cristi, are zece ani si nu poseda telefon mobil, desi asta o face unica in anturajul sau. Cu adevarat important este ca a inteles telefonul mobil ca pe un moft la aceasta varsta si poate trai foarte bine fara. Inainte sa ne nastem cu telefonul mobil in mana cred ca e cazul sa ii facem pe copii sa inteleaga ca se poate si fara. Pentru ca altfel vom incepe sa dam nastere unor mutanti care-si pierd instinctele primare, atat de necesare. Recunoasteti ca daca ramaneti in pana cu masina primul gand nu mai este acela de a rezolva sau a depista problema. Vreti mai degraba sa sunati pe cineva. Este un inceput de alienare. Ma lovesc zilnic de prichindei grasi, cu celulita si cu tate in loc de piept. Da, baietei cu tate. Si nu pot sa nu ma gandesc ca respectul pentru corp, care este intr-adevar casa spiritului, se diminueaza pe zi ce trece. Daca forma fizica a ajuns aidoma unui precept moral transmis din generatie in generatie si nu o preocupare comunicata genetic inseamna ca traim intr-o societate amorala. Burtile televizate, mancaii si colacii de pe solduri vin sa confirme cele de mai sus. Celor care vin pe aici le sugerez sa incerce sa-si respecte corpul. Ar fi interesant sa fim o comunitate de oameni care isi cultiva trupul si isi salveaza spiritul.

scris de tudorchirila”

PS- Kara deja se uita cu o pofta nebuna la orice ducem noi la gura. Si ne-am promis ca tunci cand va mai creste putin, peste maxim 5 luni, Cola va disparea din casa noastra…va fi dificil…dar merita acest sacrificiu…

Daca…- articol preluat de pe “BED FOR LOVE”- blogul lui Tudor Chirila

Daca…

Eu vin si spun. Cautam fericirea peste tot. Cautam fericirea in cluburi insalubre, imbracati in hainele care ar putea s-o impresioneze pe femeia care nu exista. Cautam fericirea la metrou, in speranta ca ni se va arata cand ne asteptam mai putin. Din senin. Cautam fericirea pe holuri de asteptare. In trenuri sau avioane. Cautam fericirea in bucatariile petrecerilor la care nu am fost invitati. Cautam fericirea in teatre si in sali de cinematograf, mai ales inainte de film. Cautam fericirea in cafenele, in privirile chelneritelor blazate, cu gandul ca nu le asteapta nimeni acasa.

Cautam fericirea la concerte cu formatii obscure si public de nisa. Cautam fericirea in librarii, zabovind mai mult decat e cazul asupra unor rafturi care ne pot arunca intr-o conversatie. Cautam fericirea dedicandu-ne cu orice pret lucrurilor pentru care nu suntem pregatiti. Cautam fericirea in amagiri lenese. Cautam fericirea in adevarurile altora. Cautam fericirea in abandon. Cautam fericirea noaptea, mai ales noaptea. Cautam fericirea in biserici, acolo unde tragem cu ochiul la fericirea celui de langa noi. Cautam fericirea in bratele lui Dumnezeu. Cautam fericirea in dimineti optimiste. Cautam fericirea in tragediile care ne ocolesc. Cautam fericirea in redefinirea ei. Cautam fericirea in colectiv. Cautam fericirea intr-o aventura de-o noapte.

Cautam fericirea in betie. Apoi in abstinenta. Apoi in betie din nou. Cautam fericirea in decadenta si renuntare. Cautam fericirea in salvare. Cautam fericirea in altruism. In speranta si mizerie. In smerenie. Cautam fericirea in hoteluri si excursii. In vacante sau delegatii. In misiuni si acte caritabile. Cautam fericirea in toate momentele reflectarii sinelui nostru in oglinzile murdare ale vietii. Cautam fericirea intr-un tablou vivant. O esarfa. O privire. Un moment in care destinul ar putea sa faca piruete. Cautam fericirea in familie. Cautam fericirea in spitale. In ochii celor care ne asculta. Cautam fericirea in fapte mari. Cautam fericirea in viziuni. In strategii, in arta.

Cautam fericirea in disperare. In lucrurile simple cautam fericirea. Cautam fericirea in copii. Cautam fericirea in toate cotloanele lumilor noastre nesfarsite. Cautam fericirea in imperiul nesfarsit al gandurilor. In prapastia dorintelor. Pe muntele viitorului. In razboaiele sufletului. In victoriile serbede ale orgoliului. Cautam fericirea peste TOT.

O singura intrebare uitam sa ridicam, preocupati de aceasta goana nebuna:

Daca fericirea este cea care ne cauta pe noi si nu ne gaseste pentru ca ne jucam prea mult de-a baba oarba? Daca fericirea cauta in noi tot ce cautam si noi in ea? Daca fericirea reclama fericire?

scris de tudorchirila at 00:15